Ce este rinoplastia?

Rinoplastia este o operaţie estetică de înfrumuseţare a nasului, pentru a-l aduce să fie mai armonios cu trăsăturile faciale.

Cine sunt cei mai buni candidaţi: cei mai buni candidaţi pentru rinoplastie sunt persoanele care sunt sănătoase, care nu fumează în cantitate mare şi care au dorinţe şi aşteptări realistice asupra posibilului rezultat.

Cel mai frecvent pacienţii spun că nasul este prea mare, vârful este prea gros, există o asimetrie sau vârful este căzut sau nasul este prea lung faţă de celelalte trăsături ale feţei.

Rinoplastia este dorită şi de persoane care au avut traumatisme ale nasului, fie că acestea au fost în urma unui accident, fie că au mai avut alte operaţii de nas.

Evaluarea preoperatorie

Medicul trebuie să aibă o informare exactă asupra stării de sănătate a pacienţilor. De cele mai multe ori această procedură este dorită de persoane tinere, sănătoase, care nu iau medicamente.

Pentru acestea, analizele de sânge sunt suficiente. Există cazuri aparte în care se fac şi alte analize, în funcţie de alte boli pe care le are, sau de prezenţa deviaţiei de sept. O tomografie computerizată sau o rezonanţă magnetică nucleară pot ajuta să se vadă mai bine zona deviată de la nivelul nasului şi al septului.

Ce să eviţi înainte de operaţie

Fumatul trebuie redus cât se poate de mult, sau ideal este de a se renunţa înainte de operaţie. Cu cât se renunţă mai repede şi perioada de repaos fără fumat este mai mare, cu atât şansa de vindecare a rănilor este mai mare. Sunt de evitat consumul de alcool cu câteva zile înainte de intervenţie, precum şi unele medicamente care ar putea creşte riscul de sângerare, şi anume: antiinflamatoare nesteroidiene cum sunt ibuprofenul, nurofenul, ketonalul, aulinul, timp de aproximativ 14 zile înainte de operaţie. Este interzis să se consume aspirină, Trombostop, Aspenter, Sintrom, Aristra sau alte medicamente care diluează sângele. Unele alimente sau vitamine cum ar fi Vitamina E, Ginkgo Biloba, Omega 3 sau ceaiul verde pot să crească riscul de sângerare. Din această cauză recomandat este să se oprească cu două săptămâni înainte acest consum.

Proceduri asociate rinoplastiei

Rinoplastia poate să se efectueze singură, dar poate să se efectueze şi concomitent cu alte intervenţii chirurgicale: fie că se găsesc în regiunea extremităţii a capului, fie că se gasesc într-o altă parte a corpului. Cel mai frecvent, rinoplastia se asociază cu proceduri chirurgicale de tratament a deviatiei de sept si modificare a formei bărbiei: diminuare, atunci când este prea ieşită în exterior, sau mărire, atunci când este retractată.  Scopul este de a obţine un profil cât mai armonios al pacientului. Liftingul de faţă se poate asocia procedurii de rinoplastie, la fel ca şi alte intervenţii estetice în acea zonă.
Dintre procedeele noninvazive cel mai frecvent se asociază mărirea de buze cu injecţii care pot să conţină o substanţă temporară cum este acidul hianuronic, sau una definitivă.

Cum se efectuează?

Operaţia se poate efectua în anestezie locală cu sedare, sau anestezie generală. Anestezia locală cu sedare presupune montarea unui fluturaş pe vena pacientului, pe care se administrează medicamente care îi produc o senzaţie de linişte şi de relaxare. În acest interval medicul chirurg face anestezia locală la nas, urmând ca să se desfăşoare operaţia. Anestezia generală este cel mai frecvent aleasă de către pacienţi, deoarece aceştia dorm şi nu aud sunete din mediul înconjurător pe parcursul intervenţiei. Medicina a evoluat mult şi tehnicile de anestezie sunt tot mai sigure. Odată ce anestezia este făcută, zona de la nivelul feţei se izolează cu substanţe şi se dezinfectează pentru a îndepărta posibilii microbi din acea zonă. În funcţie de tehnica chirurgicală, rinoplastia poate să se facă pe cale închisă (toate inciziile să fie în interiorul nasului), sau pe cale deschisă (care presupune o incizie la columelă şi alte incizii în interiorul nasului).

Odată ce aceste incizii sunt efectuate, pielea de pe regiunea dorsală a nasului, împreună cu grăsimea şi muşchii este ridicată de pe structura de suport, reprezentată de cartilaje şi oase. Urmează ca această structură de suport să fie modelată, şi anume prin îndepărtarea zonelor care sunt în plus, prin scurtarea lor, prin repoziţionarea lor in functie de caz.

După ce această structură este modelată urmează ca pielea să fie aşezată pe ea şi să se decidă dacă este nevoie de îndepărtarea excesului de piele sau nu, şi anume la îngustarea nărilor. Odată ce modificările sunt efectuate, urmează ca timp final închiderea rănilor, folosindu-se diferite materiale de sutură. Nasul este bandajat şi acoperit cu o atelă de protecţie.

Riscuri şi complicaţii

Există posiblitatea, ca la orice intervenţie chirurgicală, să apară complicaţii. Acestea nu sunt neapărat legate de tehnica chirurgicală, şi anume: o sângerare mai accentuată poate să fie prezentă la anumite persoane care sunt predispuse la astfel de lucruri, sau la altele care au avut o operaţie mai mare, ce interesează atât porţiunea estetică a nasului, cât şi deviaţia de sept. Cicatrizarea este mai întârziată la persoanele fumătoare. Rar se întâmplă ca cicatricea, dacă este prezentă la nivelul columelei, prin tehnica deschisă, să aibă un aspect neplăcut. O parte din piele poate să sufere sau chiar să se necrozeze, acest lucru întâmplându-se foarte rar. De obicei apare la pacienţii fumători, care au mai avut şi alte operaţii pe nas.

Imediat după operaţie nasul este mai amorţit, acesta nereprezentând o complicaţie. Treptat nervii se trezesc şi el începe să îşi revină la starea iniţială.

Alte complicaţii sunt posibile, cum ar fi: asimetria, prezenţa unor mici neregularităţi care pot să fie legate de structurile de suport: oase, cartilaj, sau de către părţile moi – grăsime în special sau piele. Îngreunarea respiraţiei este posibilă în special la persoanele care au dorit ca nasul să fie foarte mic, sau cele care au avut o intervenţie complexă pe nas. Există posiblilitatea ca pacienţii să nu fie mulţumiţi de rezultat, acesta fiind diferit de aşteptările lor. Din cauza aceasta este important ca selecţia pacienţilor să se facă atent în vederea intervenţiei chirurgicale.

Există posibilitatea ca după operaţie să fie nevoie de alte intervenţii chirurgicale pentru a corecta unele complicaţii. În cadrul acestor intervenţii ulterioare se poate recolta cartilaj fie din sept, fie de la ureche (nedeformând spectrul urechii) pentru a reconstrui anumite zone.

Rinoplastia secundară este o operaţie care se adresează pacienţilor ce au mai avut o astfel de intervenţie, dar nu au fost mulţumiţi de rezultat sau a apărut o complicaţie. Din punct de vedere tehnic aceasta este mai dificilă decât rinoplastia primară, pentru că se lucrează pe ţesut cicatricial. 

Ingrijirea postoperatorie

La sfârşitul operaţiei nasul este pansat şi peste el se găseşte o atelă care are rolul de a proteja oasele rupte să nu se deplaseze, precum şi de alte posibile traumatisme din exterior. În anumite situaţii este nevoie să se folosească tampoane în nas, care pot fi ţinute pe o durată variabilă, aceasta depinzând de necesitatea sau de faptul dacă s-a efectuat sau nu o septoplastie.

Atela de pe nas, cel mai adesea este îndepărtată după o săptămână. Nasul reacţionează la intervenţia chirurgicală prin apariţia edemului (umflăturii), astfel încât imediat după operaţie vor fi prezente vânătăi în jurul ochilor, iar pleoapele de jos vor fi umflate. Zona albastră treptat îşi schimbă culoarea în galben, iar la aproximativ 7-8 zile zona galbenă dispare. Pe măsură ce se dezumflă, zona de edem de la nas şi de la pleoape coboară spre pomeţi, iar ulterior dispare din această zonă. Aproximativ la o lună de la operaţie 80% din umflătura nasului a dispărut. Pe parcursul următoarelor luni nasul treptat începe să se dezumfle, astfel pentru început zona cea mai de sus se va dezumfla, urmând ulterior cea de mijloc, iar la sfârşit vârful nasului.

Revenirea după rinoplastie este lentă în ceea ce priveşte porţiunea ce se dezumflă. Din cauza aceasta trebuie aşteptat luni de zile, până la un an, pentru a se vedea rezultatul final.

Septoplastia (Corecția deviației de sept)

Septoplastia este o operaţie prin care se corectează defecte ale septului, aşa-numitele deviaţii de sept. Se poate face atât concomitent cu operaţia estetică de rinoplastie, cât şi separat, la intervale diferite de timp. Dacă o persoană doreşte ca deviaţia de sept să-i fie corectata ideal este să se efectueze în aceeaşi intervenţie cu rinoplastia estetica, tocmai pentru a-i putea ajusta mai bine structura de suport şi a evalua cât din septul respectiv trebuie lăsat pe loc, ca să nu se modifice, în sens negativ, forma nasului.

Septul este acea parte care separă nările şi are o porţiune de cartilaj şi una osoasă. Deviaţiile de sept pot să fie congenitale, adică prezente la naştere, sau să apară ulterior, ca urmare a unui traumatism. Există multe persoane care au o deviaţie de sept şi suasimptomatici. Atunci când deviaţia de sept este mai mare, ea duce la modificarea şi la dificultatea respiraţiei.

Septoplastia este realizată pentru un nas deviat, pentru un sept deviat şi pentru a îmbunătăţi funcţia respiraţiei.

Aproximativ o treime din populaţie are un anumit grad de obstrucţie a nasului. Dintre aceştia un sfert au deviaţie de sept. Deviaţiile de sept duc la obstrucţia căilor aeriene nazale, făcând astfel pacientul să respire pe gură, existând totodată şi o predispoziţie mai mare spre infecţiile nazale, respiratorii sau apnee de somn.

Proceduri asociate septoplastiei

Operaţia de septoplastie se poate asocia şi cu alte operaţii din interiorul cavităţii nasului, şi anume îndepărtare de polipi sau corecţia cornetelor (a turbinelor). Porţiunea de sept deviată se observă la inspecţie folosind o sursă de lumină şi specul nazal. Poate să aibă diferite forme de deviaţie: stânga, dreapta, anterior, posterior, superior sau inferior. O tomografie computerizată poate să arate un detaliu sau când sunt dubii asupra gradului de deviaţie a septului. Există teste functionale care arată gradul de obstrucţie la nivelul căilor aeriene nazale. Operaţia se realizează efectuându-se incizii în interiorul nasului.

Frecvent se injectează anestezic local, precum şi o soluţie diluată de adrenalină, pentru a reduce sângerarea. Prin inciziile efectuate în interiorul nasului se izolează structura de cartilaj, păstrându-se învelişurile de pe ambele părţi ale septului. Septul deviat este secţionat şi fie îndepărtat, sau folosit pentru a reconstrui diferite porţiuni ale nasului. Operaţia de sept durează aproximativ 30-45 de minute, depinzând de dificultatea cazului. Ea nu este însoţită de vânătăi la nivelul nasului şi pleoapelor, dacă nu se asociază cu o altă procedură estetică, cum este rinoplastia.

La sfârşitul operaţiei, care frecvent se face în anestezie generală, se pun tampoane în nas, care pot să fie ţinute până la câteva zile. În principiu se ţin între 3 şi 5 zile. Scopul lor este de a menţine pe loc cele două învelişuri care au fost izolate în cursul operaţiei (mucoasa septului). După 3 - 5 zile aceste tampoane sunt îndepărtate. Pe parcursul perioadei de după operaţie se administrează antibiotice, pentru a reduce riscul de apariţie a infecţiei.

Evoluţie postoperatorie. Nasul, imediat după operaţie, chiar şi după îndepărtarea tampoanelor, este parţial înfundat. Aceasta din cauza edemului ce se găseşte la nivelul mucoasei septului. Îmbunătăţirea respiraţiei poate să dureze şi câteva săptămâni până să se observe.

Posibile complicaţii ale septoplastiei

Hemoragia reprezentată de o scurgere mai mare a sângelui de la nivelul nasului. Apare rar după operaţia de septoplastie, putand să apară şi la o săptămână – zece zile de la operaţie – extrem de rar. Ce trebuie făcut dacă pacientul nu se află în spital : trebuie să stea jos, cu degetele presează narinele pentru aproximativ 15 minute iar dacă simte că vine sângele în gură este recomandat să îl scuipe. Dacă are la îndemână cub de gheaţă, atunci se recomandă ca să sugă cubul de gheaţă pentru a reduce fluxul de sânge din nas. Dacă aceste măsuri nu duc la o îmbunătăţire în decurs de 30-40 de minute, atunci trebuie mers la urgenţă sau sunat la ambulanţă. Întotdeauna să anunţaţi medicul care v-a operat de această complicaţie. Infecţia apare destul de rar după astfel de proceduri, pentru că se administrează antibiotic, cu scopul de a reduce şansa apariţiei ei. Dacă apare febră, dureri care cresc sau vreun alt eveniment neplăcut, contactaţi medicul care v-a operat.

Perforaţia septului. Perforaţia septului poate să apară ca şi complicaţie. Este reprezentată de o gaură la nivelul mucoasei, prin aceasta efectuându-se comunicarea între cele două nări. La un inspir mai forţat, dacă gaura este mică, poate să producă un sunet mai neplăcut.

O altă posibilă complicaţie, extrem de rară, dar ameninţătoare de viaţă. este o scurgere de lichid cefalo-rahidian. Această complicaţie poate să fie tratată prin tamponament la nas, repaos şi antibiotice.

Istoria rinoplastiei

Metode de reconstrucţie a nasului, au fost pentru prima dată menţionate în India, în anul 800 î. Cr. Medicul Sushruta şi studenţii săi au aplicat tehnici de chirurgie plastică pentru reconstrucţia nasului, a urechilor, precum şi a altor zone care au fost afectate de traumatisme.

În acea perioadă porţiunea de nas care avea lipsă de piele se măsura cu o frunză. Apoi o bucată de piele se recolta de la aceeaşi persoană sau de pe obraz şi se folosea pentru a acoperi defectul de la nas.

În perioada Imperiului Roman, ce datează între anii 27 î.Cr. şi 476 d.Cr., Aulus Cornelius Celsus a publicat un tratat de medicină care descria tehnici de chirurgie plastică şi proceduri de corecţie a nasului, buzelor, urechilor, precum şi a altor părţi ale corpului.

În perioada bizantină, între anii 331-363, a fost publicată Synagogue Medicae, în 70 de volume, descriind, de asemenea, tehnici de reconstrucţie facială, metode de sutură pentru diferite defecte ale nasului şi ale feţei.

În secolele al X-lea şi al XI-lea au fost citate îmbunătăţiri ale metodelor de reparare a nasului, atât în literatura anglo-saxonă, cât şi în literatura arabă.

În secolul al XVI-lea Tagliacozzi, profesor de chirurgie şi anatomie de la Universitatea din Bologna, a publicat un tratat de tehnici şi metode de reconstrucţie a defectelor de la faţă la soldaţi. El a descris şi metode de reconstrucţie a nasului cu grefe de piele sau lambouri de la membrul superior, care rămâneau ataşate de nas timp de aproximativ două sau trei săptămâni.

Un pas mare în metodele de reconstrucţie a nasului a avut chirurgul german Karl Ferdinand von Gräfe, care în anul 1818 a publicat 55 de proceduri de tratament. Acestea se adresau şi malformaţiilor de la nas şi buze, prezente la naştere.

Chirurgul Jacques Joseph, care în perioada 1865-1934 a trăit în Germania, a adus şi el contribuţii semnificative la rinoplastia estetică, el totodată descriind şi unele instrumente specifice acestei operaţii.

La începutul secolului XX, Kilian a fost pionierul septoplastiei de tip SMR, adică de îndepărtare a septului deviat, care împiedică respiraţia.

În anul 1921, Dr. Rethi a introdus noţiunea de rinoplastie deschisă, care presupune o incizie la nivelul columelei, pentru a favoriza expunerea oaselor nazale.

În anul 1947, Dr. Cottle a efectuat corecţia unei deviaţii de sept pe cale endonazală, fără a fi nevoie de o incizie la columelă. El a fost susţinătorul tehnicii de rinoplastie închisă, care presupune efectuarea tuturor tăieturilor în nas.